SCRISORI DIN DOBROGEA - 1935

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Aprilie 2020
Timp de citire: 9 minute

primite de G. G. LONGINESCU

Balcic 1 Mai 1935

N’am uitat ca să spunem „Hristos a inviat“, am intarziat numai pentru că ne-a copleşit frumuseţea acestui colţ de ţară romanească, in care trebue să te scuturi bine sau să te obişnuieşti in timp, ca să te poţi trezi din beţia in care se cufundă ochii. 

Am ajuns aici Mercuri dimineaţa după ce străbătusem in ajun in patru ore drumul dela Medjidia la Bazargic, pe soare, in plin peisaj dobrogean. Se spune că Dobrogea e o ţară de piatră şi noi ne aşteptam să vedem arzand dealungul ei, in soare, stanci şlefuite de furtuni şi chinuindu-se să crească in ea acea vegetaţie aspră şi cenuşie a pietrei.

Ne inchipuiam o păşune nesfarşită dela ţărmul dantelat in piatră al Mărei şi pană la Dunăre şi cand colo am găsit alt ceva. O ţară cu coline line, brăzdată de plug in toate părţile, cu grau mult şi mare in care s’ascundeau ciocarlii, cu tarlale galbene de rapiţă inflorită şi cu sate mult mai dese decat in Basarabia de sud care poate fi socotită pustie faţă de Dobrogea.

Deoparte şi de alta a liniei ferate spre mare şi spre Dunăre se ridicau ca nişte uriaşe movile de cartiţă, acele enigmatice ridicători de pămant despre care s’au spus atatea, ba că sunt morminte de căpetenii scite, ba că sunt puncte de delimitare a proprietăţei -din cine ştie ce mileniu, sau posturi de semnalizare din vremuri tot aşa de bătrane. Ceea ce e de observat e că sunt foarte multe in regiunea aceasta, mult mai numeroase ca pe Bărăgan iar prin forma lor şi chipul in care ies deodată din campia plană, nu pot fi decat artificiale. Toate sunt de aceleaş dimensiuni aproape, 20— 30 m. bază şi 5— 7 in inălţime şi dacă presupui că sunt făcute de mană de om te intrebi chinuitor cand, cu ce scule, cu ce scop şi cu cată trudă.

Cu cat mergi spre sud satele de colonişti se inmulţesc. Sate compacte romaneşti, unele de bănăţeni, care sunt şi cele mai frumoase şi amintesc pe cele nemţeşti din Basarabia, altele de macedoneni cu imaşuri şi turme, pentruca nu pot uita Pindul şi San-Marina, iar altele cu olteni care sunt mai puţin frumoase la vedere pentrucă, după cum ne spunea un căpitan intalnit in tren, oltenii au rămas tot ai dracului. Nu se pot despărţi definitiv de pămantul lor de acolo din Oltenia, şi pentru asta vin aci in primăvară seamănă o leacă pămantul ca să pară chipurile că e lucrat şi să nu il ia statul inapoi, inhamă caii la căruţă din nou şi tiva iar in Oltenia. Aşa că aci ei n’au decat improvizaţii de gospodării. 

Satele turceşti sunt ca acum cine ştie cate sute de ani in urmă. Nici un progres. Uscate, fără un pom imprejurul casei, cu acoperişurile răvăşite de furtună. Nu i-a putut scoate nimic din acea nepăsare specifică şi poate şi din cauza acelei nostalgii hereditare după soarele Asiei Mici.

Peste tot măgăruşi cu cărucioare din roate de plug, sau cu poveri in spate. Sunt animalele de povară mai ales ale Turcilor. Cu 150 lei bucata poţi cumpăra caţi vrei. Prin oraşele de pe aci se găsesc cred măgari mai mari şi mai mulţi insă mai, puţin drăguţi decat aceştia. In genere Dobrogea este lipsită de frumuseţea maiestoasă şi odihnitoare a pomilor. Nici Turcii nici Bulgarii nu au avut cultul lor. De aceea oraşele şi satele vechi par dedeparte jucării in soare, făcute da copii, din carton vopsit in roşu şi galben murdar. Sunt uscate, numai ţiglă şi piatră. 

Doar acolo pe unde au ajuns Romanii, nostalgia codrului şi a livezilor a sădit in curţile lor mi|ci, piersici cu floare roză de porţelan, cireşi, vişini şi ţi-te mai mare dragul să simţi cum devine romanească prin aceasta, ţara lui Mircea peste care au bătut şapte veacuri furtunile ca pe mare.

Cand am ajuns in Balcic erau migdalii in floare şi radeau la ferestre. Am coborit de sus depe podiş ca pe o 'poartă de vis. In fund marea cantand in golf aşa cum cantă ’n scoicile puse la ureche zumzetul neintrerupt al zilei, deoparte şi 'de alta a şoselei care cobora din plin se ridicau stanci de cochilii albe peste care se prelingea ca mierea lumina soarelui. Peisajul părea lunar. Oraşul aşezat in terase, cu casele cuibărite la poalele unor piscuri de calcar alb in jurul cărora se impletesc albe ca nişte cordele drumurile, dormita sub sborul alb al pescăruşilor. Lumina era crudă şi prevestea sărbători pascale.

Pe urmă nu ştiu ce a mai fost. Suiri şi coboriri pe creste, fara ţel,  un fel de hoinăreală după alt decor, altă privelişte, după altă lumină, pentrucă lumina e aşa de jucăuşă aci; un fel de goană de la munte la mare căci aici e şi muntele şi marea. Am cercetat priveliştea după 'toate terasele şi balcoanele vilelor din mare, in care nu veniseră stăpanii'. Neam căţărat pe toate potecile şi pe toate scările aşa cum se caţără trandafirii şi glicina. Am umblat prin regiunea viilor şi livezilor aşezate in terase, pe acolo unde a fost odinioară vechiul Dyonisopolis. Curgeau parae in cascade mici de piatră potrivite de mană de om, curgeau ca o beteală lichidă şi ni se părea că s'aude naiul lui Pan sus in marginea pădurei. Şi toţi zarzării erau infloriţi, toţi piersicii, toţi migdalii pentru ca stangandu-se ei să se aprindă cireşii şi vişinii cu  flori albe şi mari ca in Japonia şi apoi merii rozalb şi fragezi ca intr’o colindă.

Intr’o ‘zi am apucat pe o şosea care urcă printre clinuri de pădure, săpată in stancă roşie ca mărgeanul, sus pe podiş ca pe urmă să coboare la Tecke in valea Batovei, sau valea fără iarnă. Alăturea curgea un parau. L-am găsit mai sus izvoirind pe două guri de cişmea impunătoare şi improspeţind apa in douăsprezece teici săpate in piatră.

In zilele Paştelui au fost foarte mulţi refugiaţi din Bucureşti in special şi din ţară aci. Veniţi cu automobile, in ţinută de turişti, gălăgioşi, dădeau o notă de indecenţă faţa die calmul sfant de aici, căci in zilele de Paşti lumina Balcicului, colinele line, golful inchis ca un lac cu tot cerul cufundat in el, asinii urcand potecuţe, toate fac să te crezi undeva in Galilea şi pe ţărmurile Genizaretului. 

Majoritatea celor veniţi aci, majoritate copleşitoare, erau minoritari, inarmaţi cu aparate fotografice, cu binocluri, inţoliţi după ultima modă şi purtandu-şi snobismul şi impertinenţa in chip revoltător. Pentru restauratori şi hotelieri sunt o binecuvantare. Svârl banii cu sfidare. Cand am venit noi kilogramul de calcan era 30 lei. A doua zi de Paşi se făcuse 170 de lei.

A doua zi de Paşti am pornit cu o barcă cu motor trei ceasuri pe mare spre Caliacra, capul furtunelor, vroiam să-i vedem dantelăria in piatră, grotele şi focele. Pe cele din urmă nu le-am văzut. Ni se plangeau insă pescarii că le strică cursele de peşte. Şi cuirios, pescarii dela Caliacra erau prahoveni. Căpetenia, unul D-l Grigore, un ţăran foarte desgheţat ne-a vorbit de Domnul lorga, de Domnul Borcea, Domnul Steriade, pictorul, de Cetatea Caliacrei, de rămăşiţele ce se mai găsesc acolo. 

El personal stransese multe lucruri de valoare, monede cu efigia lui  Constantin cel Mare, bani greceşti, etc. pe care le-a dat la muzeul de antichităţi din Bucureşti şi la diferiţi domni profesori.

Am ajuns şi la un sat Surtuchioiu, dincolo de cap spre Mangalia. Adică in nişte ţinuturi de o sălbăticie impresionantă cu o vegetaţie foarte bogată şi variată. Stanci prăvălite in mare şi grote de hoţi ca in poveştile orientale.  Acolo poposiţi la ţărmul mărei langă o fantană cu apă dulce săpată in piatră stăteau nişte turci de ai lui Kemal, in corturi, langă o instalaţie rudimentară de topit untura de delfin, cu zeci de butoae de tablă in jurul lor. Două şalupe erau in larg şi impuşcau delfini. Am fost de faţă la descărcarea unui transport. Aduseseră vreo cinsprezece sărmane animale. Un turc saşiu care a invartit tot timpul un cuţit pe o piatră s’a apucat să-i jupoie. Grăsimea era de trei degete pe ei. Carnea roşie ca piersica au azvarlit-o in mare. Părea că suntem pe o insulă a misterelor, cu piraţi.

La intoarcere la Caliacra era furtună, barca spărgea cu pieptul in faşii albe valurile şi ne legănam ca intr’o scoică. Eram numai zece inşi. Dincolo de cap valuri mari pe o mare inflorită ne-au legănat numai din coastă. După 100 de km, de drum pe mare am ajuns acasă pe poarta unui amurg violet ca un stanjinel sălbatec.

Natura, 15 noemvrie 1935