Legenda lacului Tekir-Ghiol

Publicat de Aurel Băjenaru, 14 Iunie 2020
Timp de citire: 17 minute

Intr'o după amiaza de vară, am luat-o aşa razna pe malul de sus al lacului.

In drumul meu, petreceam din ochi apele închise, care se 'nşirau în trâmbe sucite. Scăldătorii, unşi cu nămol, stăteau la soare în lungul ţărmului, negri cu totul, ca nişte vinovaţi cari au eşit din muncile iadului, ca să se mai odihnească. încolo linişte şi arşiţă toropitoare... Luntrele pescuitorilor de nămol, îşi încrucişau vâslitul în căutarea amestecului fermecat de pe fundul lacului. Dintr'una mai răslăţită se ridică un băetan înalt şi subţiratic, care se răzimă obosit în lopată, proectându-şi silueta într'o răsfrângere lungă de umbră întinsă pe oglinda aburită a apei.

Râsul sbucnit al unora şi vorba tare a altora, răsunau în adâncătura malurilor dimprejur, ca dintr'o văgăună închisă. Câmpurile de sus, culese, se întindeau în toate părţile, uscate şi nesfârşite. Ici şi colea mai rămăsese căpiţe neridicate. Dintr'un loc, s'auzià sbârnăitul unei maşini de treerat, de par'că bâzâià un bondar enorm, prins între geamuri. Dacă te-ai fi uitat bine intr'acolo, ai fi văzut cum se scarmănă, de după zare, o aburire de fum. îmi purtam privirile delà lac la împrejurimi,  mergând înainte prin ploaia încropită a razelor, ca printr'o baie fierbinte de aburi.  Umblând aşa prin miriştea nouă, întâlnesc o turmă de oi care păştea p'acolo. Delà un moşuroi s'aude lătratul unui câne. Când ridic capul, văd culcat într'o rână, un moşneag bătrân cât toate zilele, care mă petrecea din ochi pe sub marginea largă a pălăriei. Vârsta omului aceluia şi oboseala mea, mi-au legat picioarele şi in'au făcut să m'apropiu de

moşneag ca să mă odihnesc şi eu :

— Bună vremea, moşule.

— Mulţamesc dumitale.

— Da ce faci pe-aici?

— Ia pasc oiţele astea.

— Şi de mult eşti cioban?

— P o i . . . eu m'am trezit la coada oaiei.

— Şi de unde, de loc?

— De pe-aici...

— Vechiu  Dobrogean . ..

— De pe timpul Turcului ; şi tata tot pe-aici a trăit.

— Ahà . . . te-ai scăldat atunci delà început in ghiol, de aceea te ţii aşa de bine. ..

Moşneagul face o mişcare de silă:

— Ba să mă ferească Dumnezeu, să nu mai am şi nevoia asta.

M'am pus şi eu jos bucuros c'am dat peste un bătrân, delà care poţi auzi multe.

— Şi de când se scalda oamenii bolnavi aici?

Ciobanul meu îşi duce mâneca cămăşii la musteaţă şi râde anapoda :

— Tocmai la asta mă gândiam adinioare, uitândumă la pusderia prăpădiţilor cari vin să se caute. Râdeam singur ca prostul şi ziceam : Boierii se strâng aici, da ei nu ştiu de unde vine leacul ghiolului...

— Da d-ta ştii ?

— Apoi eu ştiu, că mi-a spus tata — Dumnezeu să-l erte.

— Şi cum e?

— Să vezi dumneata . ..

Şi moşneagul clătină din cap, potrivindu-şi pletele albe şi încâlcite :

— Acù de-o fi minciună, ca minciună ţi-o vând, că şi tata zicea c'o ştie tot din spuse.

Povestitorul meu întinde odată gâtul, înghite pe urmă în sec şi-şi suge buzele, ca înaintea unei mâncări bune.

— Zice că, în vremea Turcului ici pe valea Muratanului (astazi Biruința - în turceşte Küçük-Muratan n.m.), întârziase în zile un Turc tare bătrân, Tekir Efendi, care fusese om bogat în vremea lui.

Satul de acolo se risipise aşa cu încetul, ba  prin moartea unora, ba prin înstrăinarea altora şi, într'un târziu, se pomeneşte Tekir singur în sat, cu dărâmăturile celorlalte case prin prejur şi cu ţintirimul părăsit în spate. Turcului însă îi murise cadânele, feciorii îi pierise în război, rudenu mai aveà pe nicăiri, aşa încât s'a trezit singur, bătrân, în tot pustiul văii aceleia. Dacă  aveà zile ce erà să facă, trebuia să le trăiască, bune-rele cum i le lăsase Dumnezeu. Ş'aşa se proslăvia Tekir în cocioaba lui cu lipitura căzută,

fără altă vietate la casa lui, decât o gloabă de cal alb, pe care il aveà din tinereţă. Bătrân  stăpânul, dar bătrân şi calul şi când îi vedeai pe amândoi trecând cu căruţa cea hodorogită, n'ai fi ştiut cui să-i plângi de milă. 

Da Turcul  şi cu bălanul lui trăiau ca doi moşnegi, cari  au crescut de copii împreună. Turcul înalt şi scofâlcit, adus mult de umeri ca într'o plecăciune, abià puteà să ridice mâna până la coama calului ca să-l netezească. Tovarăşul lui părea şi mai ajuns. Aveà capul buhos şi prea mare pentru trupul acela supt, cetluit în coaste şi îmbrăcat în păr lânos şi crescut, ca în nişte miţe albe atârnate. Picioarele botocănoase, aveau noduri la încheieturi şi copitele crescute şi crăpate, de se suflecau ca o scoarţă cojită. 

Cu toate păcatele lor, Tekir şi cu Belghir,— c'aşa îi  zicea calului, — se iubiau şi se îngrijau cu toată inima. Tekir ci-că aduna măzăriche şi iarbă grasă şi le dădea calului din mână:

— Mănâncă, bre Belghir, că pentru tine dă Alah mâncare mai uşor . ..

Cei doi tovarăşi duceau vara cum o duceau, dar iarna le erà mai tristă şi mai grea. Valea părăginită a Muratanului rămânea atunci largă şi deschisă în bătaia vânturilor şi-a viforniţei. Dărâmăturile şi ţintirimul s'arătau, pe o vreme ca aceea, urâte şi pline de groază. Cu toate acestea Tekir eşia din casă şi-şi strângea laibărul la gât, ca să nu i-l ia vântul şi răzimându-se în mers de peretele casei, se ducea

la coşmaga de alături, ca să-şi vadă calul şi să-l ingrijască. Belghir se 'ncercà să necheze şi să se scuture de bucurie la apropierea celuilalt bătrân.  Tekir se ridica cu greu de şale şi apuca bălanul pe sub fălci ş'aşa unul cu Vorba, celălalt  cu tremuratul buzelor... se sfătuiau şi se mângăiau amândoi, de par'că nu se văzuse de mult...

Aici ciobanul se opreşte un moment din povestire şi scuturându-se ca dintr'o părere de rău,face amărît:

— Ehei... dar bătrâneţele aduc cu ele şi boale şi când n'ai pe nimeni lângă tine, e greu să zaci. — Ş'aşa s'a trezit într'o primăvară, cu picioarele umflate ca două buturugi de de-abia se mai puteà târî până afară. Pe lângă slăbiciune însă, mai erà şi sărăcie şi când te prind nevoile acestea două, în braţe, apoi nu mai e de trăit. —Dar ce să te faci cu zilele cari nu vor să se sfârşească? Stătea Turcul bolnav şi prostit, trântit afară, dinaintea dărâmăturii lui de casă şi se lăsa prăjit de soare. Belghir erà slobod şi-şi trăgea cu anevoe picioarele lui înodate, împrejurul stăpânului beteag, ciugulind câte un ogrinj putred adus de vânt. într'o dimineaţă, Turcul se scoală mai înviorat şi eşind până afară, vede câmpurile verzi năpădite

de soare. Pe semne că el tot nu se îndură să moară, că s'a dus la Belghir şi apucându-l de după gât, l-a rugat să-l ajute. 

— Numai un drum, bre Belghir, — ştii aşa de-un hatâr . ..

Calul a nechezat şi a tremurat bucuros. Turcul a pus atunci cum a putut pe cal sforile înodate în chip de hamuri şi a prins apoi calul la căruţa lui hodorogită. Ce se întâmplase ? Tekir îşi adusese aminte că la Lazmahale (astazi Lazu n.m.) erà un hoge bătrân ascultat de Alah, care ştia şi leacuri şi cu care se cunoştea demult. Voià şi el să-şi încerce norocul, să nu zică c'a murit cu zile.

Cum s'a făcut, cum s'a nemerit, — da Belghir a dus pe stăpân până la hoge.

Când s'au văzut cei doi cunoscuţi a ridicat fiecare manile în sus cu bucurie. Hogea care se ţinea mai bine, striga de departe cu sgomot şi vesel...

— Heee... tot mai trăieşti, bre Tekir ?

— Tot...

Turcul a spus hogei păcatul care-l aduce până la el.

— Trebue să fie acolo la coran şi leacul meu, că Mohamed s'a gândit la toate.

Hogea a rămas ci-că pe gânduri, întristat dinaintea celuilalt bătrân ş'apoi fără să zică vre-o vorbă, ia coranul şi-l deschide pe genunchi,  întoarce foile, suceşte cartea, se pleacă pe slove să le vadă mai bine şi când ajunge la un loc, tresare şi ridică capul. Tekir a tresărit şi el înviorat:

— Ei ce-i?

— Este leac şi pentru tine . ..

— Cum?

— Leac de b ă t r â n e ţ e.

— Care?

— Scrie aici că: »Bătrânul care ajunge la neputinţă, se poate tămădui cu dragostea feciorilor« . ..

Tekir dă trist din cap, pe când hogea îl priveşte nedumerit.

— Eu nu mai am feciori. ..

Hogea se pleacă şi ceteşte mai departe:

— . . . »sau cu îngrijirea cadânelor«. . ..

— Au murit şi ele . ..

— . . . »sau cu prietinia unuia care te-ar iubi mai mult« . ..

Tekir dă înainte din cap cu amărăciune:

— Eu nu mai am pe nimeni în lume...

Hogea se sileşte să cetească tot până la sfârşit:

— Ascultă aici Tekir... »mântuirea se găseşte numai în iubire, să te increzi celui care te iubeşte şi să te laşi în voea şi dragostea lui, că numai aşa te vindeci de toate durerile« . ..

Tekir părea tot mai trist şi îngâna înainte:

— Eu nu mai am pe nimeni în lume...

S'au despărţit cei doi cunoscuţi, fără să îndrăsnească să mai râdă şi să se mai privească.Tekir s'a urcat cu anevoe în căruţa lui şi a plecat cu Belghir.

Pe drum, Turcul se gândià tot la cele cetite de hoge şi nu se dumerea el bine asupra tâlcului vorbelor din coran. îi veniau în minte pe rând cuvintele: fecior, cadână, i u b i r e . . . prietin... Când ajunge cu gândul la cuvântul acesta, tresare de par'că şi-ar fi adus aminte de ceva. Vorbele hogelui delà urmă c ă . . . »să te laşi î n voea şi d r a g o s t e a  l u i « . . . îl făcu să tresară ca la o veste bună şi şi-a zis:

— Da ce prietin poate să fie mai bun, decât Belghir?

Turcul a oprit căruţa, s'a dat jos cu încetul,  s'a dus la cal şi apucându-l de pe sub fălci, l-a  privit lung în ochi:

— Belghir... eu mă las în voea ta, du-mă la mântuire...

Calul nechiaza de par'că ar fi ştiut şi el ceva.  Tekir i-a scos hăţurile din gură, l-a mai netezit la ochi şi suindu-se în căruţă, s'a lăsat în mersul calului. Belghir ci-că prinsese la putere şi o luase razna peste câmpuri, nechiezând şi cercând să sburde. Au mers ei aşa peste ponoare, până când a început a se vedeà delà un loc balta asta puturoasă, căreia pe atunci îi zicea balta Tuzlei. Turcul râdea şi el de cheful calului şi-l lăsa să meargă cum o vrea.

— Numai în gârlă să nu mă dai, bre Belghir, c'atunci se sfârşeşte şi cu prietenia noastră.

Bălanul însă ţinea drumul tot înainte la apă. Pe semne că-l uitase neadăpat. Săriâ căruţa în mers şi trecea peste bolovani, de să nu mai crezi că erà dusă de o gloabă beteagă. Din câteva opintituri, Tekir se trezeşte pe malul lacului, de unde Belghir sare aşa înhămat, cu căruţa după el, în apa noroioasă şi se vârî înainte în baltă.

— La aşa cap, amà  cialma . . . zice Turcul, ridicându-se de carâmbii căruţii, ca să nu-l ajungă apa. 

Pe urmă însă, se răsgândeşte şi-şi zice:

— Da, tu ai dreptate Belghir, numai la gârlă mai este loc pentru un hodorog ca mine.

La urmă însă, ce se gândeşte Tekir, că face de colo ca luminat la minte:

— Da mai ştii ! . . poate aici mi-i mântuirea, că aşa zice coranul, să mă las în grija prietinului.

Turcul se desbracă pe mal şi, după ce trage  căruţa din baltă, deshamă pe Belghir şi intră amândoi din nou în apă.  S'au scăldat cei doi betegi cum au putut, s'au tăvălit prin noroiul acela moale ca o alifie, au mai eşit la soare, până le-a venit foamea la  amândoi. De Belghir erà mai uşor, c'aveà masa întinsă pe malul lacului, rămânea numai Tekir să găsească ceva de mâncare.  N'a murit nici Turcul de foame, că treceau p'acolo ciobani cu oile şi-i asvârleau şi lui câte un boţişor de brânză. Trecătorii credeau că Tekir

e un bătrân nebun, căruia i se năzare ca la  lunatici. Când îi auziau povestea cu hogea şi-l vedeau scăldându-se cu atâta credinţă, ridicau  din umeri şi să băteau la gură:

— Auzi tu minte, să te tăvăleşti în nămol  ca bivolii şi să-ţi aştepţi de-aici leacul...

Tekir însă să scălda înainte cu credinţa omului  fără altă nădejde. Cu cât treceau zilele, cu atât Turcul se înviora şi căpăta la picioare. Odată  cu stăpânul se întărea şi calul. Intr'un timpTekir ajunge să sprijine chiar bine picioarele în pământ şi să facă drumuri mai lungi prinprejur, după cele de-ale gurei.

Belghir năpârlise şi el acum, desbrăcându-se de miţele albe care-j atârnau din iarnă, iar nodurile delà picioare îi dădeau tot înapoi. Capul nu-i mai era aşa buhos şi speriat, căci se curăţise de păr şi venià mai potrivit cu trupul care i se împlinise. Cei doi tovarăşi se îndreptau văzând cu ochii, stârnind mirare în toţi care-i văzuse delà început. Turcul prinsese acum la curaj de viaţă şi se încerca par'că să se îndrepte de şale şi să-şi ridice capul iar pe umeri, ca 'n tinereţe.

— Alah e mare şi Mahomed a ştiut ce scrie acolo la coran !..

Bătrânul Tekir după ce s'a însănătoşat, nu s'a  mai întors pe valea pustie a Muratanului, ci a rămas acolo pe malul lacului cu minunea, unde şi-a înjghebat un bordeiaş şi-o coşmagă pentru cal. 

Intâmplarea asta a mers de-a vestea, de-a  umplut lumea. Betegii cum aflau alergau la Tekir, ca să-i înveţe scăldătoarea lui. Ş'aşa, domnule, a rămas numele de Tekir-Ghiol la toată balta asta amară şi făcătoare de  minuni. Turcul cel bătrân a mai trăit după aceea şi a vindecat pe toţi cari au venit să se caute. împrejurul casei lui, s'a făcut pe urmă  sat şi azi, după cum vezi şi d-ta, a ajuns târg unde vin şi boierii şi săracii din toate părţile,  strânşi la un loc de aceeaşi nevoe ca să-şi caute sănătatea în balta lui Tekir.

Ioan Adam, Constanta Pitorească 1908

In imagine lacul Techirghiol si Marea Neagra intre Eforie Nord si Sud.