FLORIAN - PICTORUL CONSTANŢEI - 1927

Publicat de Aurel Băjenaru, 10 Noembrie 2019
Timp de citire: 9 minute

- Aşa dar, ne-am înţeles; întâlnirea la şease dimineaţa; camioneta ne aşteaptă la Grand Hotel.

- Cum, la şease dimineaţa? ...

- Altfel n'am făcut nimic; numai la ceasul ăsta ghiolul  are o coloraţiune de albastru cobalt cum n'ai văzut nici odată ...e de necrezut !

Totuşi, plecarea spre Satul Mamaia nu s'a putut face de cât la ceasul opt, cu trenul local.

Chipul lui Florian, pictorul litoralului Constănţean, arată o adâncă mâhnire de a fi perdut prilejul unei privelişti rare. Dar ceasul şease de astă vară se  potrivea cam cu ceasul opt din toamnă şi, abia ieşiţi din Constanţa, statura voluminoasă a lui Florian se ridică deodată triumfătoare, sorbind cu sete vibraţiunile albastre ale lacului Mamaia.

Nu ştiam ce să privesc mai întâi ... minunea de culori ce se desfăşura înaintea ochilor mei, sau fericirea extatică ce se citea pe chipul lui Florian, inbujorat de o veselie de copil ne-vinovat. 

lnainte de amiazi mă găseam în faţa căsuţei lui înfiptă pe o mică ridicătură a terenului, în inima satului şi, totuşi, isolată prin poziţia ei dominanta şi îndreptată spre priveliştea mărei.

O căsuţă joasă şi lunguiaţă, strivită de greutatea olanelor de pe acoperişul şoldui, sprijinit de stâlpii gârliciului văruiţi în alb ca şi casa toată, ale cărei ferestre mici ne râd vesel ca şi ochii mici ai stăpânului.

In faţa casei o grădinuţă împrejmuită de gard de stuf şi o curte curată plină de soare şi de pui de curcă crescuţi, buni de frigare.

Vre-o şase porci ai casei, necăjiţi că nu pot sbura peste  gard ca puii de curcă, ce-şi ciugulesc nesupăraţi boabele, înjură de mama focului, înboldind de zor poarta şubredă mai-mai să iasă din ţâţâni.

- Cam veche casa, îmi afirmă Florian; am s'o mai schimb eu. O am şi 'de vară şi de iarnă, mulţumit cu atâta că aci „eu sunt mare şi tare".

Şi silueta dreaptă şi spătoasă a unui Porthos muşchetar, sprijinită pe un baston noduros ca bâta lui Hercules şi înfiptă pe o pereche de picioare ca stâlpii podului de la Cerna-Voda, arunca în juru-i o privire de stăpân din ochii lui mititei şi blajini, ascunşi în umbra unei coame dese de păr sur.

- Şi nu ţi-e teamă ?

- Mie? ... dar ia uite-te colea, zice ei arătându-mi bâta, .. şi mai am câteva prin casă şi mai noduroase, rezimate lângă fiecare uşe, tovarăşi siguri şi oricând la îndemână.

Dar cu vecinii cum o duci?

- Bine ! ... Altfel nu se poate ... eu nu prea ştiu de glumă !

- Bre !, îmi zic eu, straşnic român.

Dar viaţa, oricât de tihnită, are şi ea sâcâelile ei.

Şi straşnicul Florian îmi povesteşte că locul ce se vede spre dreapta şi pe care-l lucrează singur cu braţu\ lui, fusese mai drept, dar i l-a cam cotropit un vecin rău, rupându-i obună bucată.

Inginerul rânduit să dreagă lucrul, în loc să bată ţăruşul în prelungirea dreaptă a hotarului, a cârmit-o de pe la jumătate într'un unghiu obtus, tot în folosul vecinului.

ln lipsa lui mai lungă i s'a jefuit casa ce dăinuia pe numitul loc. Se văd mormanele păreţilor de cârpici. Ferestre, uşi şi alte lucruri s'au răspândit prin vecini.

Casa locuită, cu terenul ei, o tot râvneşte un vecin.

- Dar nu mă las eu !

Un nour de gâşte, cu strigăte de invazie barbară, s'a ridicat din vatra satului şi trece în sbor pe deasupra capetelor noastre, coborându-se în vale, spre luciul ghiolului.

- Dar gâşte n'ai ?

- Nu mai ţin ... ele pleacă câte două săptămâni pe lac şi, de multe ori, în loc să se întoarcă acasă, întră în curtea boerului ... şi de acolo, amin, nu mai ies. Am păţit-o.

ln acest timp curcile, sătule, se odihnesc pe prispă, pe pragul casei de care n'au nici un respect, altele pe garduri şi coama casei.

- Se mai duc ele şi curcile, nu-i vorba, dar seara vin ; şi apoi, oricum, din vre-o şeaizeci câte vor fi, trei sferturi din ele tot eu le mânânc.

- Cum văd eu, vecinii îţi cam fac necazuri, cu toată colecţia de bâte noduroase.

Un râs tare şi îngăduitor întâmpină observaţia mea.

- EI .. dă-i dracului şi haide la masă. Am o ciorbă pescărească şi un pui de curcă la frigare cum se mănâncă pe la noi.

Acesta-i Florian, pictorul ţărmurilor Mărei Negre, pustnicul ce şi-a scuturat picioarele de praful capitalei şi care şi-a făcut cuib liniştit între mare şi lac.

Natura lui bună şi ertătoare trece cu vederea neajunsurile vecinilor, mari şi mici, care pot să-i fure din când în când câte un petec de pământ, dar nu-i vor fura niciodată marea nesfârşită şi lacul strălucitor ce-i aparţin lui şi poate că numai lui.

Numai lui îi este dat prin meleagurile acestea să stea de vorbă cu marea şi numai el înţelege povestea pe care o tot frământă valurile străvezii ce se rostogolesc spre ţărm, purtând printre spume raze furate din soare şi aduse sub ochii lui din depărtările nesfârşitului.

lată de ce socotesc eu pe Florian om fericit în adevăratul înţeles al cuvântului.Pe el nu-l frământă certurile şi clevetirile cafenelelor Bucurestene unde se profanează atâtea lucruri sfinte.El nu vrea să ştie nici de doctrine învechite de artă, nici de rătaciri moderniste în care se bălăcesc atâtea trude.Pentru el nu există nici principii, nici noţiuni scoase la modă de curente efemere.

El nu vrea sa stie de cat de marea si lacul lui, aici la doi pasi, cu miile lor de aspecte.In preajma lor isi petrece zile intregi de conteplatie si lucru.

Fericit, cand emotiunea simtita in clipa schimbatoare a unei fericite privelisti o poate prinde si asterne pe panza si mai fericit cand asemeni emotiuni le zareste ochiul celui ce-i priveste lucrarea, copilul sufletului sau.

De aceea marea in rasarit de soare, ori in apus, pe senin sau vijelie, în linişte sau frământare, marea în nesfârşitele ei înfăţişeri este a lui, care a ştiut să se singularizeze în coliba-i de anachoret.

Iar eu, care mi-am petrecut o bună parte din vară privind capriciile nesfârşitei ape, am regăsit cu adevarată plăce're în pânzele lui o mulţime de momente pline de adevăr şi redate cu,sinceritatea caracteristică a temperamentului său.

Nu voesc să întru în analiza operei lui Florian, nici să fac·vre-un discernământ între opera prinsă sub imperiul inconştient şi naiv al momentului, şi lucrarea refăcută în atelier pe baza documentelor şi atâtor schiţe prinse în fugă, une ori peste putinţă de refăcut.

Am voit să schiţez existenţa, ciudată în vremile noastre, a unui om fericit care, în strâmta încăpere a casei lui isolate, trăeşte largul nesfârşit al orizonturilor; sărac în coprinsul gospodăriei lui, dar bogat în mijlocul unei naturi pline de minunile binecuvăntărei.

Şi vinovat ar fi cel ce, otrăvit de esteticele unor anumite clanuri, s'ar atinge de curăţenia unui suflet ce se hrăneşte şi se încălzeşte astfel la razele binefăcătoare ale Artei intangibile.

Şi acum, de departe, gândindu-mă la Constanţa de astă vară, o văd confundându-se cu personalitatea originală a acestui, artist singuratic, care-şi poartă, vrednic şi liniştit, sarcina ca şi primii creştini, ce-şi cântau imnul lor în umbra catacombelor nepăsători de sgomotul Romei păgâne.

Costin Petrescu

Sinaia 25 Sept. 1927

 

Dimitrie Florian (Dobosariu), 1880-1968, pictor roman valoros cu peisajele  marine deosebite, a fost prea putin inteles de critici si acum aprope uitat, isi semna lucrarile cu D. Florian.