Despre Dobrogea, cu nostalgie, dragoste şi speranţă ...
  • Imaginea anterioară
  • Prezentare generală
  • Urmatoarea imagine
O V I D I U
(Tristia III, 8.)

Ah, eu acum aş dori să mă urc în căruţa din care
A aruncat Triptolem aspra sămânţă'n pământ!
Cât aş dori să'nfrânez ai Medeei balauri pe care
I-a înhămat, când fugi din cetăţuia-ţi, Corint!
Cât aş dori ca să iau pentr'un zbor doar vestitele-ţi pene:
Pe-ale tale, Perseu, sau pe-ale tale Dedal,
Ca, despicând prefiratul văzduh, cu ale mele aripe,
Pe neaşteptate să văd dulcele ţării pământ,
Părăginită-mea casă şi pe credincioşii tovarăşi
Şi mai ales să revăd chipul iubitei soţii,
Ce însemnează, nebune aceste dorinţe zadarnici
Care împlinite n'ar fi nici mai târziu, nici acum?
Când ai ceva de dorit imploră puterea lui August
Şi îl imploră, te roagă de el, Zeul ce-amar te-a'ncercat
Pene şi car zburător numai el e în stare să-ţi dee;
Voe de-ţi dă să te'ntorci, aripi pe loc vei avea.
Dacă atâta-i cer doar — mai mult aş putea să-1 rog oare —
Teamă îmi e că ce-l rog, o să îi para prea mult.
Poate cândva am să-i cer — şi-atunci cu sfiala în suflet —
Chiar şi aceasta, când el ura'şi va fi stâmpărat.
Dar cel puţin — ceeace pentru mine-i un dar fără seamăn —
Voe să-mi dea ca să plec — oriunde ar fi — de-aici.
Nu îmi prieşte nici clima, nici apa, nici boarea, nici ţara, -
Trupul îmi este mereu de lâncezeală cuprins.
Fie că boala din suflet în mădulare întrat-a,
Fie că-i clima de-aici pricina răului meu,
Cum am ajuns în surghiur, îmi pierdu-i orice somn, iar prin piele
Oasele-mi ies şi nu pot nici o mâncare să gust.
Frunzele veştede cum pălite de întâile brume
Toamna pe când le-a pişcat frigul, al iernii pristav,
Astfel e şi trupu-mi, şi nici o putere nu-l înviorează
Căci e mereu frământat de plângătoare dureri.
Nu-mi e mai zdarvăn ca trupul nici sufletul, ci amândouă :
Sânt şubrezite la fel şi e'ndoit al meu chin.
Ca o întrupată nălucă îmi sade infipt înainte "
Chipul destinului meu cu un contur lămurit
Ori şi când văd acest loc, cu datina, portul şi limba
Geţilor, şi mă gândesc ce am ajuns şi ce-am fost,
Ah, mă cuprinde aşa dor de moarte că-mi vine să blestem
Că nu îşi stinse Cezar ura-i în sângele meu.
Insă, fiindcă a sa mânie a fost aşa blândă,
Să-mi uşureze al meu chin dându-mi aiurea loc de exil.

Şt. Bezdechi

***

În anul 8 d.C., Ovidiu avea 51 de ani. Făcuse studii de retorică şi se remarcase din tinereţe în "arta declamaţiei" şi "arta compunerii poetice". Dobândise în ultimii ani notorietate publică prin difuzarea operelor sale – tragedia Medeea, primele trei cărţi din Ars amandi (sau Ars amatoria), marea frescă a Metamorfozelor în 15 cărţi. Se subînţelege groaza trezită de scandal în sufletul poetului ce nu fusese vreodată soldat.  Încercând a se face uitat, a plecat pe insula Elba. După ce-i exilează pe ceilalţi – pe Iulia Minor ţinând-o până la moarte pe insula Trimerus – Octavian Augustus îşi îndreaptă mânia asupra poetului. Îl învinuieşte pentru imoralitatea "Artei iubirii" şi pentru o crimă, numită totdeauna de Ovidiu doar "error" (greşeală).

Îi aflăm din prima carte a Tristiei (Tristele) disperarea şi tristeţea. Nevinovat, nu se plânge însă de pedeapsa exilul ci de depărtarea lui.

A avut deseori gânduri de moarte şi a încercat de câteva ori să se sinucidă. Se temea că viaţa de-apoi va fi după credinţele pitagoreicilor ori geţilor iar sufletul său va hălădui şi după pământescul sfârşit tot printre barbari. Scrie însă neistovit. În anii 8-12 compune cele cinci cărţi din "Tristele" (între care şi faimoasa "Povestea vieţii mele"), după care începe "Ponticele". S-au păstrat elegiile sale fiind trimise, sub formă de scrisori, familiei şi prietenilor din Roma.

Fiind cel mai cult om al acestor me­lea­guri ale surghiunului, poetul Ovidiu era desemnat pre­şe­dinte al juriului la serbările locale (ago­no­tet). Cu o asemenea ocazie a fost îm­po­dobit cu o coroană de laur. Din competentul studiu ce i l-a consacrat în 1928, Carol Blum, profesor la Liceul Mir­cea cel Bătrân din Constanţa, reies alte neobişnuite întâmplări. Plân­gându-se atât de mult de viaţa printre barbari în elegiile sale, "relega­tul" Ovidiu i-a su­pă­rat pe tomitani. Au decis şi ei să-l sur­ghiu­nească din chiar locul exilului. Ca să-i împace, poetul se  răscumpără cu ver­suri de mulţumire că se purtaseră bine cu el şi-l scutiseră chiar de biruri. La moartea lui Augustus i-a delectat pe geţi cu o poezie compusă în limba lor. În semn de admiraţie, ascultătorii şi-au zăngănit săgeţile de luptă  din tolbe. În cei opt sau nouă ani petrecuţi la Tomis, "misionarul culturii romane, scrie Blum, şi-a căutat mângâiere în muza sa, ferindu-se de vin, de jocul cu zaruri şi de femei".

A murit în prima zi a anului 17 cu speranţa neîmplinită că-i vor fi duse rămăşiţele trupului incinerat la Roma. A fost înhumat, se presupune, lângă poarta cetăţii Tomis.

In urma cu cateva zile, la 14 Decembrie 2017, consiliul municipal al Romei a revocat decretul de exilare a poetului, considerand probabil ca, ce e mult, e destul.

In imagine Piata Ovidiu, Constanta la 1930
Aurel

Imaginea 69 din 69 (18.12.2017) - original